The Prodigy - Always Outnumbered, Never Outgunned

Scris pe 07.10.2004 de Cypher

Anul 1997. Având la activ doua albume foarte bine primite atât de critici cât si de public, milioane de fani în toate colturile lumii, precum si reputatia de a fi mereu inovatori si originali, The Prodigy (Liam Howlett – instrumentale, Keith Flint – voce, Maxim Reality – voce, Leeroy Thornhill – dansator) lanseaza The Fat of the Land. Albumul avea sa devina unul dintre cele mai bine vândute din istorie, sa aduca o multime de noi admiratori si sa devina un punct de referinta în istoria muzicii electronice. Urmeaza turnee pe toate cele cinci continente, trupa abandonând o vreme studioul în favoarea aparitiilor live. Dupa plecarea lui Leeroy Thornhill pentru a-si urma propria cariera solo, Liam face o pauza de doi ani (2000-2002), apoi se întoarce în studio pentru a continua lucrul la un nou album. Cedând presiunilor casei de discuri si fanilor, The Prodigy scot pe piata un single menit sa promoveze noul album: Baby's Got a Temper. Ce am vazut cu totii atunci era un Liam care parca îsi pierduse inspiratia si adera la vechea formula care l-a consacrat. Originalitate? Nici vorba. Baby's Got a Temper a fost pentru multa lume un semnal de alarma: oare îsi pierduse copilul teribil al electronicii forta creatoare? Conform lui Liam, a existat si o parte buna în toate acestea: primirea facuta single-ului a fost pentru el un adevarat dus rece, astfel încât dupa un an în care pana de inspiratie atinsese dimensiuni maxime, a luat o serie de decizii radicale: a aruncat la cos piese deja terminate (precum Nuclear sau Trigger), a închis definitiv studioul sau de acasa, ("The Dirtchamber"), luând numai o mica parte din gear, a tras sample-uri pe laptop si s-a apucat de lucru... în Reason. Ce a rezultat? Un sound diferit, un mod de lucru si o directie muzicala inedite.

August 2004 – Always Outnumbered, Never Outgunned vede lumina zilei. Ar fi de remarcat câteva noutati: disparitia lui Keith si Maxim de pe album (ei urmând a apare numai în concerte), sound-ul cu influente marcante de funk, influentele metal mult mai reduse si colaborarile cu nume foarte diverse apartinând unor stiluri total diferite. Ca o nota negativa, pe aproape toate piesele exista foarte multa distorsie, senzatia generata fiind cea de dezordine si îmbâcseala. Dupa câteva auditii urechea oboseste si daca ati facut rost de trackuri în format mp3 la 128 sau 192kbps, am toata simpatia si parerea de rau pentru timpanele voastre.

Pentru început, remarcam Spitfire, piesa ce vrea sa dea un start în forta albumului. Vocea actritei Juliette Lewis (solista grupului punk The Licks), abraziva si distorsionata, precum si ritmul rupt, te fac sa astepti ca din moment în moment sa înceapa un beat furios, dar asta nu se întampla si ramâi doar cu asteptarea. Liam spunea într-un interviu: "I wanted World War III" apropo de Spitfire. Din nefericire, suna mai degraba a bataie de strada în slow-motion. Next.

Girls a fost ales pentru promovarea albumului, fiind primul extras pe single si beneficiind si de un videoclip. O alegere care s-a dovedit a fi fericita, fiind în opinia mea una dintre cele mai bune melodii de pe LP. Cu un sample dintr-un old school electro a anilor '80 (Broken GlassStyle of the Street) si vocalul asigurat de Ping Pong Bitches, melodia are un groove de-a dreptul infectios, amestecând funk si electro pentru un efect de zile mari. Sample-ul repetitiv a la Junior Jack nu enerveaza ci, din contra, lasa un gust foarte placut. Girls a avut deja parte de un remix – More Girls, pe care apare si MC-ul Maxim "in full flow". Cea mai funky piesa de pe album.

Memphis Bells e una dintre putinele piese mai vechi care a supravietuit pe AONO, rescrisa însa pentru a se potrivi cu noul vibe. Se face simtita influenta puternica a vechiului stil Prodigy, bassline-ul electro greu si linia melodica de clopote creând impresia de Orbital pe steroizi. Vocea lui Princess Superstar complementeaza perfect atmosfera cu un plus de energie si Memphis Bells ramâne poate singurul track pe care se mai poate sari si face pogo precum pe Fat of the Land.

Radacinile hip-hop ale grupului ies la iveala în Get Up Get Off, unde rapper-ul Twista da dovada unui flow rapid si bine potrivit pe beat, vocea sa contrastând armonios cu pasajele cântate de Shahin Bada (pentru cei ce nu stiu, ei îi apartine interventia ce intrerupea atât de bine ritmul din Smack My Bitch Up). Departe de a fi un un imn în stilul consacrat, Get Up Get Off are o forta bine definita, dar parca nu suna a Prodigy pe anumite pasaje. Ca sa pun punct, daca s-ar face un top 20 al pieselor electro cu vocal rap, aceasta ar merita o nominalizare.

Mai devreme pomeneam de distorsie în exces – nicaieri nu iese asta mai mult în evidenta decât pe Hotride. Daca tinem cont de vocal (a doua aparitie a Juliettei Lewis), probabil piesa vrea sa fie cât mai încarcata sexual cu putinta, iar pasaje precum "Push it, you gotta push it", "Hotride in my air baloon" sau "Gimme gimme a ride" confirma impresia. Distorsia însa strica totul, vocea si chitara pe care s-a abuzat de respectivul efect reusind sa sune murdar unde nu era cazul. Rezultatul este un hibrid dubios fara nici o senzualitate si fara puterea altor piese, iar dupa 3-4 ascultari am constatat ca încercam din rasputeri sa-mi placa, fapt ce ar trebui sa spuna destule.

Kool Keith din defunctul crew Ultramagnetic MC's – o voce binecunoscuta fanilor Prodigy revine, dar spre deosebire de flow-ul închegat din Diesel Power, în Wake Up Call Keith da doar pe refren, focalizând atentia asupra melodiei. Melodie care trebuia sa fie o alarma de trezire pentru Liam si, având în vedere sound-ul general, îsi atinge bine scopul. Wake Up Call nu e tocmai dansabila – mai degraba genul de track bun de ascultat în masina în timp ce gonesti pe drum. Not bad at all...

Numarul 7 pe album – Action Radar – nu este o piesa agresiva, în ciuda vocalului evident punk (Paul 'Dirt Candy' Jackson – nici o legatura cu autorul hit-ului New York din 2003), ci mai degraba da o impresie cinematica, de miscare. Foarte bine structurata, cu elemente care se potrivesc armonios, este ceva cu un feeling aparte si din nou bun de ascultat în masina, de data asta la un drum linistit.

Posibil cea mai ciudata piesa din întregul album – Medusa's Path – îmbina influente folk iraniene si libaneze si, desi putin deranjanta în prima auditie, devine chiar placuta dupa câteva ascultari. Total instrumentala, este genul de melodie ce trebuie digerata pe îndelete si neaparat reascultata pentru a fi apreciata. Durata redusa (3'13") previne senzatia de "trip" care ar fi fost normala în asemenea circumstante si lasa o senzatie de lucru terminat prematur. Ce ramâne este o melodie ok, dar doar atât.

Un sample de pe Love Buzz a trupei Shocking Blue (data aparitiei 1969) da vibe-ul lui Phoenix. O piesa dubby-electro, bpm scazut si, în general, atmosfera linistita. Vocalul intra frumos în atmosfera, dar atmosfera în sine nu are nimic deosebit, piesa nereusind sa se ridice din rândul celorlalte. Venit, ascultat, trecut la urmatoarea.

You Will Be Under My Wheels poate fi considerata mai degraba instrumentala, înregistrat nefiind vocalul, ci doar un sample dintr-o melodie mai veche a grupului – Brainstorm (cântata numai live, în afara vreunui album). Înca o piesa de umplutura, repetitiva, înceata si neavând nimic special. Nu recomand sa o ascultati la volan – riscul de a adormi e mult prea mare.

Pe toate albumele Prodigy de pâna acum a existat câte un cover dupa formatii mai mult sau mai putin cunoscute, iar AONO nu face exceptie: The Way It Is contine un sample recreat dupa Thriller-ul lui Michael Jackson. Intentia declarata a lui Liam Howlett a fost de a-i arata acestuia echivalentul audio al unui semn obscen. Nu stiu cât de lezat s-a simtit MJ de intentie, piesa este interesanta si bine realizata, dar dupa câteva ascultari îsi pierde appeal-ul.

Ultima piesa, Shoot Down, are parte de un featuring de zile mari: Liam (Gallagher de data asta) de la Oasis la microfon, fratele sau Noel la bas. Din pacate, vocea solistului Oasis, peste care s-a turnat distorsie cu galeata si versurile neinspirate ("Bang, bang, bang" se repeta în prostie) strica totul. Instrumentalul este decent, sample-ul de început da o atmosfera aparte, dar singura bucata unde acesta se potriveste cu vocea si suna ok e pe ultimele 40 de secunde – insuficient pentru o melodie buna.

Concluzia? Un album bunicel, însa în nici un caz piatra de hotar la care ne asteptam dupa atâtia ani de zvonuri si asteptari. Partea buna este ca lui Liam i-a revenit inspiratia, el având deja 8-9 piese noi terminate. Poate ca dupa acest album, The Prodigy va reveni cu un nou material, ceva care sa umple din nou dancefloor-uri din lumea întreaga ca acum 7 ani si sa reprezinte o noua (r)evolutie. Personal, nu cred ca filonul creativ a secat, doar ca a fost tapat unde nu trebuia.

Alegerea recenzentului :
Girls
Memphis Bells
Action Radar

Sharkey & C-Rayz Walz Are... - Monster Maker

20.11.2007

Spre deosebire de celelalte recenzii realizate acestui album, prezenta nu incepe prin a-l compara cu St. Elswhere-ul duo-ului Gnarls Barkley oricat de inevitabil ar fi presupusul paralelism. [citeste]

The Roots - The Tipping Point

27.09.2004

Ideile, produsele, mesajele, comportamentele se pot împrastia uneori ca virusii, constituind epidemii sociale, iar momentul în care ating apogeul se numeste "punct critic". [citeste]

The Prodigy - Always Outnumbered, Never Outgunned

Rating: 3.6/5

Data lansarii: 2004

Label: XL Recordings

Tracklist:

01. Spitfire
02. Girls
03. Memphis Bells
04. Get up Get off
05. Hotride
06. Wake Up call
07. Action. Radar
08. Medusa's Path
09. Phoenix
10. You'll Be Under My Wheels
11. The Way it Is
12. Shoot Down