El-P - I'll Sleep When You're Dead

Scris pe 26.03.2007 de Omu Zork

Pentru mine, probabil ca si pentru multi alti, I’ll Sleep When You’re Dead a fost unul din cele mai asteptate albume pe anul 2007. Motivul este simplu. Istoria l-a consacrat pe El-P ca un geniu in materie de hiphop. Orice proiect in care s-a implicat a avut ca rezultat un superlativ din punct de vedere creativ si calitatativ. De la una din cele mai grele pietre de temelie ale hiphop-ului de avangarda (Company Flow), la productia inovatoare de la Cannibal Ox, debutul lui solo - Fantastic Damage, proiectele instrumentale, printre care si colaborarea cu formatia de jazz The Blue Series Continuum, El-P a facut exact ceea ce a zis pe We're Famous de pe Bazooka Tooth-ul lui Aesop Rock. Aici ar fi necesara parafrazarea integrala a versurilor, dar o sa las simbolic: "Innovating the styles that made biters look like imposters". Practic, tot ce a ramas in urma lui a influentat in mod vadit fenomenul numit hiphop. Si toate acestea in timp ce si-a cladit un label independent dupa despartirea de Rawkus (m-as lungi prea mult daca as intra in motive) si dupa ce si-a mentinut pozitia intr-un "flame" cu Sole, unul din intemeietorii Anticon Records (label ce avea sa devina polul opus al Def Jux-ului in materie de hiphop modern). El-Producto reprezinta pentru mine o figura colosala a scenei de indie-hiphop actuala.

Ca tot poporul am pus mana pe promo-ul "leak"-uit al lui Mathew Snider cam cu vre-o luna inainte ca albumul sa loveasca piata oficial. Dupa ce l-am tocit un pic, remarcasem doar 3-4 piese care ies in evidenta, dar opinia mea se alinia celor ce ziceau, pe scurt, ca ISWD e mai slab ca Fantastic Damage. Vai cat ma bucur ca nu am scris recenzia atunci, iar in intervalul de timp ramas am aprofundat auditia. Acum, nu mai cred in tabere care compara ISWD cu FD, fenomen cu care internetul este pavat, ci pur si simplu iau "releas"-ul ca un intreg. Da, sunt schimbari, dar asta nu reflecta decat faptul ca si autorul s-a schimbat. Rebelul anti-sistem de mai demult a lasat locul omului care intelege viata, care a acceptat infrangerile si a invatat lectiile aferente. Productia brutala cu basi scurti pe fundalul carora sample-uri spatiale aproape suprasaturau negativul a lasat locul unei abordari mai melodice, un vlastar nou ce isi are radacina comuna cu ce s-a facut pe FD. Acum sunetele nu sunt doar estetice, ci adesea au valoare de simboluri, facand trimitere la o imagine vizuala. El-P nu mai are nevoie sa vina cu un material care sa iti bubuie in sistem si sa scuipe indignat frustrarile sale legate de existenta de drona obedienta, ci vine cu un produs dezvoltat si cizelat de-a lungul unei perioade de 2 ani in care frustrarile au ajuns organele generatoare, dar a caror secretie este gradata constient. Experienta acumulata ca producator stabileste noi standarde iar versurile ating extreme, penduland intre abstract si epic, in maniera futurista caracteristica autorului. Vremea cand un album hiphop avea la baza intentia de a sarbatori viata pare sa apuna iar un spectru intunecat de o intensitate literara obscura se ridica incet pentru a-i lua locul.

Intro-ul, Tasmanian Pain Coaster asterne fundalul intregului LP, tradand orientarea generala prin "feat."-ul cu Mars Volta care deschide o serie de colaborari cu membrii din afara roster-ului Def Jux. Flyentology are in rolul de vocal secundar vocea lui Trent Razor (Nine Inch Nails), cu care El-P a mai lucrat in trecut iar Outro-ul, este construit cu ajutorul discret dar de efect al lui Cat Power. In ciuda multiplelor colaborari, compozitia nu iese din sfera hiphop-ului. Melodia de deschidere, dupa cum ziceam este graitoare pentru tot materialul si face exact ce trebuie sa faca un intro, o prezentare in mare de sunet, tehnica si mesaj puse sub pretextul unui fir epic. De asemenea dialogul care marcheaza incipitul auditiei fixeaza tema futurist-fatalista ce pe parcurs se va dovedi a fi recurenta.

Single-ul, Smithereens incepe cu o coloana sonora de o fericire cretina, brusc satirizata de o voce robotica care practic cere realitatea, nu varianta de masa a ei "Bring me… the dramatic intro machine.” Mesajul, un amalgam politic se raporteaza totusi si la starea actuala a hiphopului, facand adesea referiri la o perspectiva inspirata din distopiile moderne. De exemplu, tot firul epic din Habeas Corpses (Draconian Love) surprinde o complicatie aparuta in viata unui muncitor dintr-o societate distopica. Personajul, care lucreaza pe o nava intr-un centru de lichidare umana, se indragosteste de prizoniera 247681z, programata spre a fi eliminata de mana lui. Pe masura ce isi constientizeaza emotiile, latura umana ii este activata, schitand in mintea sa din ce in ce mai accentuat o varianta naturala a libertatii "Me and prisoner two four seven two nine zero zed/ Somewhere that is soilent green we're living life instead/ No more war on traitorism only me and her/ She could clean my gun and I could help her clean the floor/ Back to something natural we live off of the land/ When radon levels drop we walk the trails and talk and laugh/ I'll tell her shes innocent and she'll show me shes not/ I kiss the number on her arm then lay her on the cot". Visul ii va fi insa sfasiat iar vointa anulata de ordinul de executie care il readuce practic la stadiul de "working unit". Surprinde placut cat de bine se incadreaza prezenta lui Cage in context, mai ales ca versurile lui se abat de la valorile umane general acceptate. Aici in schimb, abordarea lui ilustraza perfect nivelul de degradare al fibrei morale la care s-a ajuns in scenariul propus, fara ca fostul membru Smut Peddlers sa faca altceva decat sa fie natural. Tema enuntata loveste subtil sistemul de viata american si valorile promovate de acesta.

Dear Sirs, reuseste sa insumeze simbolic in durata ei de un minut si jumatate carcateristicile bolnave ale unei alternative a vietii cotidiene. Adresata simplu "dirs sirs" conducatorilor, dintr-o perspectiva progresiv paranoica, sfarseste usor supradramatizata voluntar, ca urmare a expasperarii provocate de constientizarea problemelor pe masura ce ele sunt enumerate. Supradramatizarea e accentuata si de acordurile de chitara electrica, usor penibile.

The Overly Dramatic Truth trateaza foarte bine, tema uniunii spirituale inadecvate si dependentei provocate de ea. Opozitiile si contradictiile nu fac altceva decat sa sublinieze zvarcolirea disperata a laturii emotionale, stare care nu ar fi putut fi redata atat de viu daca logica ar fi ramas imaculata . De remarcat faptul ca aici El-P apare complet dezvelit si isi asuma partea sa de vina si autoumilinta, spre deosebire de melodii ca ToJ, de exemplu care desi trateaza tot o tematica erotica, nu atinge intensitatea si sinceritatea piesei in discutie.

Flyentology, care are si o animantie facuta pentru proiectul Def Swim (Un fel de Definitive Jux Presents Volume 4, doar ca lansata gratuit impreuna cu Adult Swim) are la baza o tema foarte grea si anume cum individul este constrans sa inglobeze concepte nefiresti sub presiunea disperarii. Desi aparent se vorbeste despre divinitate, animatiile facute pentru videoclip sunt mult mai graiotare in sensul mesajului, care are un aspect mult mai general.

Outro-ul pare ceva cu adevarat deosebit. Tin minte cand pe Definitive Jux Label Documentary El-P povestea cum observa faptul ca doar formele de media mai reusesc sa tina treaza atentia copiilor destul cat sa invete ceva iar cartile au devenit pentru cei tineri ceva de domeniul trecutului. Atitudinea enuntata in 2003 se reflecta perfect aici, ca responsabilitate si maturiate. Mesajul (da, existenta poate fi coplesitoare, dar trebuie traita pana la capat fara a te scufunda in mlastina dependentelor) se dilata pe un fir epic confesional transmis cu foarte multa caldura, caldura ce incununa atitudinea agresiv-extrovertita dovedita pe de-a lungul lui ISWD.

ISWD difera intradevar comparativ cu Fantastic Damage, daca asta conteaza, dar reuseste sa fie la fel de obscur si la fel de greu, insa folosind alte metode. Asta-i si ceea ce mi se pare genial la el. Aparentele care il fac un material digerabil incep sa nu mai tina dupa suficiente ascultari. Fie ca e vorba despre o disectie fara anestezic pe cord sau pe cortex, El-P reuseste sa ofere un disc variat ca tematica facut pe laitmotivul distopiei, integrand temerile legate de viitor intr-o maniera mai discreta, tinzand astfel spre polul artistic al creatiei. Nu stiu daca ISWD va deveni cel mai mai bun album din 2007, dar cu siguranta el marcheaza maturitatea artistica desavarsita la care a ajuns proprietarul Def Jux-ului, si ii cimenteaza statutul de clasic in materie de hiphop; genul de artist despre care atunci cand esti intrebat ce piesa sau ce album ai recomanda, raspunzi simplu "oricare".

Alegerea recenzentului:
Habeas Corpses (Draconian Love)
The League of Extraordinary Nobodies
Poisenville Kids no Wins/Reprise (This Must Be Our Time)

DJ Krush - Stepping Stones: The Self Remix Best

27.09.2006

Unii artisti adopta consistenta ca fundament al carierei, altii, tocmai schimbarea permanenta, temandu-se probabil de alura confortului si a unei posibile stagnari generate de acesta. Pentru [citeste]

El-P - I'll Sleep When You're Dead

Rating: 4.4/5

Data lansarii: 2007

Label: Definitive Jux

Tracklist:

01. Tasmanian Pain Coaster
02. Smithereens
03. Up All Night
04. Emg
05. Drive
06. Dear Sirs
07. Run the Numbers
08. Habeas Corpses (Draconian Love)
09. The Overly Dramatic Truth
10. Flyentology
11. No Kings
12. The League of Extraordinarty Nobodies
13. Poisenville Kids no Wins/Reprise (This Must Be Our Time)